14.08.2020

Ioana Hașu-Georgiev lucrează de peste 15 ani în presă, ultimele două redacții din care a făcut parte fiind BBC România și Radio France Internațional. Pe lângă pregătirea de jurnalist, are un Master în Istorie de la Central European University, fiind pasionată de aspecte mai puțin explorate ale luptei anticomuniste: rolul femeilor în rezistență, moștenirile traumatice și transmiterea lor transgenerațională, relația dintre uitare, iertare și vindecare. Iubește interacțiunea umană directă, iar interviurile au fost mereu în centrul activității ei, atât ca jurnalist, cât și ca cercetător al istoriei recente. Crede în implicarea personală pentru schimbarea mentalităților și a comunității. Concediul de maternitate i-a permis să își petreacă lunile de izolare la Făgăraș.

Autor: Cosmin Iliescu

1) Pe măsură ce i-a fost constatată din ce în ce mai mult prezența și în România, pandemia de COVID19 ne-a pus de la început pe fiecare în parte la încercare. Cum ai resimțit prima zi de carantină asumată?

Sunt părinte, deci sunt în contratimp cu orice, inclusiv cu carantina. Izolarea noastră a început înainte de carantina oficială pentru că erau bolnavi copiii și nu i-am putut scoate afară zile în șir. Nici când și-au revenit nu era încă oficial carantină, dar am ales să nu mai ieșim deloc în oraș cu ei, știind care este evoluția la nivel internațional și cât de repede se răspândesc cazurile. A fost ceva asumat, ne-am dat seama că va fi o cursă lungă și că ne va fi foarte greu. E aproape imposibil de redat tensiunea care se acumulează când încerci să ții înăuntru doi copii mici, obișnuiți să petreacă de regulă multe ore zilnic afară. Apoi, ei simt și absorb tensiunea noastră, aud discuțiile (pe care încercam să le limităm și cenzurăm foarte mult, dar tot există), au întrebări simple care cer răspunsuri complicate. Strategia noastră de supraviețuire e simplă. După câteva săptămâni, am renunțat la a citi știri peste zi și am hotărât să facem zilnic măcar câte un lucru care ne face plăcere (împreună cu copiii, pentru că nu există altă opțiune). Eu și fiică-mea am făcut, de pildă, o serie de felicitări de Paști pentru o parte din vârstnicii singuri din oraș. Au fost distribuite de voluntarii care le fac cumpărăturile.

2) Cât de important este să vorbim cu cei mici despre o astfel de situație pe care nici noi, ca adulți, nu o înțelegem foarte bine?

Eu cred că e foarte important să vorbim cu copiii despre ceea ce li se întâmplă și despre ce simt. Facem asta în mod obișnuit, din respect pentru ei și din convingerea că educația emoțională e o necesitate. Rutina lor s-a schimbat semnificativ din cauza izolării - nu mai ies în oraș sau în parc, nu își mai văd bunicii și prietenii, nu facem și nu primim vizite, nu mai mergem împreună la cumpărături și în locurile noastre dragi. Televizor nu avem, dar aud conversații, resimt anxietatea noastră și se confruntă cu propriile emoții pe care nu știu să le numească și digere singuri. Am considerat că e firesc să explicăm, la măsura lor, ce se întâmplă, așa cum facem cu orice altceva.  Sunt chiar niște broșuri online despre coronavirus, există experimente despre cum fug virusurile când ne spălăm... Ei înțeleg în general mai mult decât e convenabil să credem când nu avem chef să ne batem capul cu răspunsuri. Orice experiență poate fi o oportunitate de învățare pe mai multe planuri.

3) Ca jurnalist rămâi în legătură constantă cu valul de știri, „materia ta primă”. Cum ai resimțit detașarea de mediul profesional și de știri?

Nu am reușit să mă detașez, cum nu reușesc niciodată când se întâmplă ceva important. Diferența a fost că acum nu am avut timp să țin un ochi constant pe fluxul de știri. Totuși, recunosc că în primele săptămâni coloram cu o mână și cu cealaltă țineam pe furiș telefonul să văd care sunt noutățile. Am și propus relatări colegilor din redacție, deși îmi era imposibil să intru live din cauza copiilor. Făgărașul a devenit subiect de știri când spitalul a refuzat să devină spital-suport COVID, ocazie cu care am transmis știrea ascunsă în balcon, printre rufe puse la uscat. Am păstrat legătura cu colegii și sunt impresionată de cum au reușit să se organizeze pentru a transmite de acasă, ceea ce nici unii dintre noi nu cred că își imaginau că este posibil. Practic toate programele RFI au fost  difuzate de acasă, fără rabat la calitatea conținutului și a sunetului.

4) Cum vezi rolul radioului în asemenea vremuri?

Radioul are avantajele lui atât pentru jurnaliști, cât și pentru ascultători. Cred că marii consumatori de radio și-au păstrat obișnuințele, chiar dacă li s-a schimbat rutina. Rămâne de văzut în sondajele viitoare ce a însemnat că oamenii nu au mai putut asculta radio în mașină ori la birou. Alături de presa online, cred că rămâne un mediu de informare ușor adaptabil condițiilor de izolare. Concret, se poate face radio de calitate fără să ieși din casă, ceea ce nu putem spune cu la fel de multă ușurință despre televiziune, de pildă.

5) În fața unui asemenea fenomen obișnuim să punem tot felul de întrebări legate de propria existență. Pare asta să aducă în societatea românească o schimbare profundă sau este mai degrabă o experiență trecătoare?

Îmi place întrebarea, dar nu cred că avem încă un răspuns. Deocamdată nu e clar cum va evolua această criză și care vor fi consecințele pe plan global ori național. La nivel personal, cred că fiecare avem un sistem de valori și priorități pe care ni le reevaluăm în perioada asta de izolare. Îndrăznesc să cred că vom face cât mai mulți dintre noi schimbări care vor avea un impact pozitiv asupra vieții personale, asupra relațiilor dintre noi, asupra comunităților în care trăim. Nu știu dacă se va forma o masă critică și ce schimbări ar putea produce ea la nivel de societate. Dar daca eu schimb ceva, se schimbă lumea în care mă mișc; dacă fiecare facem un pas înspre Bine, se schimbă tot mai multe în bine.

Departamente: Clubul de Cercetare Făgăraș; Programul Societate, Criză și Reziliență; Noi 2.0:Experiențe din Perioada Pandemiei COVID-19

Teme: COVID-19; Jurnalism